Clipe din urmă

Artur Enăşescu

▶️ Ascultă

📜 Versuri

Peste cetăţ de slavă, prin văi patriarhale,

Pe unde-au fost ogoare şi vesele sălaşe,

Vor creşte-n zări gheţarii, fantasme uriaşe,

Dezvăluind la lună scheletele lor pale.

Bătuţi de valul vremii ce sfarmă tot şi roade,

Bâtrân cu faţa suptă şi cu stufoase gene,

Dormi-vor înţelepţii sub cumpeni şi troiene,

Rupând de-a pururi firul străvechilor izvoade.

Cuaripi de aur, duhuri, pleca-vor în şirag

Pe albe povârnişuri, cu fruntea spre genună,

Din braţele lor strânse, făcând sub cer cunună,

Surâzător pieri-vor alături, drag cu drag.

O clipă, dogorită de ultimul sărut,

Ce va cuprinde zareac-o mreajă de văpăi,

Natura va renaşte, rostogolind prin văi,

Cascadele-i spumoase pe brazde noi de lut.

O clipă iar văzduhul va sângera pe ape,

Străfulgerat puternic de-a dorului lumini.

Apoi, frângând tiparul celor din urmă crini,

Tot cerul îşi va strânge azurul sub pleoape.

Şi demonul pierzării va sta mereu la pândă;

Prin larguri stăpânite de-a morţii dezolare,

Vor luneca doar norii, cu-ncolăciri fugare,

Iar soarele-şi va stinge, lin, torţa-i fumegândă.

Îmbrăţişând cenuşa rămasă pe altare,

Pe-oglinzi de gheaţă visul pierdutei lumi va trece;

Va tresări-n adâncuri sub el pământul rece

Şi-asupră-i se vor cerne cununile stelare.

Un singur om pe lume, din adormita ceată,

Vărsându-şi umbra neagră pe-ntunecatul sloi,

Va măsura deşertul cu gândul înapoi

Şi ochiu-i fulgera-va tăios ca o săgeată.

Zăresc prin colb de secoli făptura lui semeaţă;

Înalta-i frunte pare de boltă răstignită,

Iar viforosu-i suflet ce-n aspre zări palpită,

Roteşte ca un vultur pe crestele de gheaţă.

Cad blocuri sfărâmate sub pieptu-i de titan;

Sorb ochii tot adâncul şi clarul din tării;

Iar miile-i de gânduri în zbor de herghelii,

Zburdalnice s-alungă pe recele morman.

Pe-ncremenite valuri stă discul de jăratic –

E-un templu gol natura, cu albe propilee,

Pe care raza lunii, sfielnică scânteie,

Visând un ram în floare, sub cer primăvăratic.

Nici-un suspin nu curmă oceanul de tăcere,

Pe-nvineţite buze dorm sacrele cuvinte;

Jos, groaznică se-ntinde tăcerea din morminte,

Iar sus, imensitatea tăcerilor din sfere.

Prin cugetu-i din haos, atâtea lumi se-ncheagă;

Stă ţintă călătorul cu faţa spre destin

Şi-aşteaptă veşnicia, haotic şi divin,

Pe umerii atletici purtând zidirea-ntreagă.

De piscuri se agaţă, suind fără răgaz,

Tăcuta lui durere şi-o poartă către slavă;

Nădejdea-i mai pluteşte fluturătoare navă,

Ce luptă-n vijelie cu aprigul talaz.

E ultima verigă din lanţul ce se frânge;

Roiesc în jur luceferi; iar trupu-i cadaveric,

O clipă mai desparte lumina de-ntuneric,

Pe tâmple-i în şiroaie cad stropi aprinşi de sânge.

Simţirea-i sugrumată se zbate ca-ntr-un cleşte;

Ar vrea să frângă sloiul cu braţe de văpaie,

I-alunecă piciorul, suflarea i se taie,

Iar fruntea-i uriaşă cu neguri se-nveleşte.

Şi, totuşi, înc-odată, el se ridică drept;

Şi-nfige-n toate gândul – dumnezeiască daltă –

Visând o lume nouă şi-o zare mai înaltă,

Când inima-i se frânge de bărbătescu-i piept.

Îmbălsămând pământul cu-n vis fără de margini,

Suflarea-i îngheţată se pierde spre-nălţimi;

De sus zbucneşte jalnic un cor de heruvimi,

Şi-n zvârcoliri de şarpe, trec nori peste paragini.

Fulgerătoare săbii de creste viu se sparg;

Pe axa lor toţi sorii se poticnesc o clipă,

Iar moartea-şi desfăşoară năpraznica-i aripă,

Pe cea din urmă frunte, rostogolită-n larg.

🖋️ Despre

• Poet: Artur Enăşescu
• Temă: timp
• Interpretare: Doctor Shrink — recitare spoken-word, fundal ambiental